Sursa: Descopera.ro (Text)
Cam in aceeasi perioada in care americanii primeau Statuia Libertatii cadou de la francezi, la intersectia dintre strada Nicolae Iorga si Calea Victoriei, incepea constructia a aceea ce avea sa fie astazi Casa Ghica-Gradisteanu. Casa a fost construita in 1884, la cererea boierului Constantin Ionas Gradisteanu si are o arhitectura ce imbina stilul eclectic cu elemente renascentiste. Planul casei a fost realizat de catre John Elisee Berthet, arhitect francez de origine elvetiana, iar constructia a fost realizata de Louis Blanc.
Asa cum afirma Neagu Djuvara, Gradistenii erau o familie inrudita cu toata nobilimea din Tara Romaneasca si Moldova. Insusi Neagu Djuvara este ultimul descendent pe linie materna al acestei familii. Familia Grădiştenilor provenea din zona Grădiştea (judeţul Giurgiu de astăzi) şi de-a lungul timpului membrii ei au avut funcţii înalte, dregătoreşti. Deoarece nu aveau copii, soţii Grădişteanu au lăsat casa moştenire Mariei Grădişteanu, sora lui Constantin, căsătorită cu Scarlat Ghica. Căsătoria dintre cei doi a dat şi denumirea casei din prezent, Ghica-Grădişteanu. În perioada 1895-1898, imobilul suferă transformări, conform volumului Cronologia Bucureştilor, scris de Gheorghe Parusi.
Odata cu noii proprietari, imobilul a fost îmbogăţit la interior cu decoraţiuni cu o valoare inestimabilă, iar la exterior a fost păstrat planul lui Berthet. În urmă restaurării au apărut plafoane casetate şi pictate, lambriuri, scări interioare monumentale şi vitralii.
După o lungă perioadă în care locul a găzduit cele mai sofisticate baluri şi în care i-au trecut pragul nenumăraţi artistocraţi şi diplomaţi, atât din ţară cât şi din străinătate, casa este naţionalizată de către comunişti în 1948, ultimul proprietar fiind fiul Mariei, Şerban Grigore Ghica (1882 – 1958), căsătorit cu Aristiţa (fostă Stoenescu). În urma deciziei de naţioalizare, soţii Ghica sunt mutaţi într-un mic apartament de pe strada Frumoasă. Şerban, ultimul proprietar al casei, moare în urma unui accident vascular, iar Aristiţa (1884 – 1965), considerată o femeie vioaie, vorbăreaţă, dar foarte snoabă, se îmbolnăveşte de Parkinson, după cum relata istoricul şi academicianul Constantin Bălăceanu – Stolnici în serialul „Memoriile unui boier de viţă”, publicat în urmă cu câţiva ani în Revista Clipa.
După naţionalizare, în interiorul locuinţei se instalează Arbitrajul de Stat, iar mai târziu o instituţie de comerţ exterior. Familia recuperează imobilul după 1989. După 1990, casa este renovată şi devine sediul „Fundaţiei Ion Ghica”. În anul 2000, casa este scoasă la licitaţie prin intermediul Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare. În prezent, imobilul poartă denumirea de Casa Dunării, fiind un simbol dedicat istoriei Dunării, fluviu considerat extrem de important chiar de împăratul Traian. Mărturie a acestui crez stă sala împăratului Traian aflată la subsolul imobilului, în timp ce la parter se află saloanele regale, iar la etaje saloanele vieneze şi cel oriental.
