Sursa: Călător prin România
Istoria casei Embiricos incepe in 1922 atunci cand, la intersectia dintre strazile Nicolae Titulescu si Ion Cantacuzino, se inaugura una dintre cele mai înalte şi mai încăpătoare imobile din Constanţa. Avea oraşul destule cunoştinţe despre lux, bani şi splendoare arhitectonică dar clădirea Embiricos rivaliza serios cu toate suratele ei din piaţa Ovidiu şi de pe faleza mării.
Cladirea avea un parter spaţios, cu mai multe intrări, dintre care una se deschide generos spre două scări monumentale şi un lift din feronerie, cu bună viteză spre cele patru etaje superioare, indică în mod evident destinaţia de clădire cu un mare trafic de persoane. Frontonul dinspre strada Ion Cantacuzino este arcuit, simetric, fiecare nivel constând în câte trei ferestre imense, cu lumină naturală din belşug înspre interior, ancadramentele de la etajele unu şi patru fiind frumos arcuite iar celelalte două, intermediare, cu forme geometrice drepte. La primul etaj se află o imensă terasă de zidărie şi, mai sus, balcoane din feronerie frumos lucrată. Elementele sculpturale în forme generoase, de ciorchine, florale, cartuşul deasupra intrării, cu ferestre mai mici încadrate de mici balcoane de feronerie sculptată, scoica imensă deasupra mansardei şi lucrăturile exterioare bogate care însoţesc fiecare fereastră reprezintă elemente specifice stilului Art Nouveau, cu influenţe extrem de mari, însă, din beneficiile vechiului Belle Epoque, dominant înaintea Primului Război Mondial. Clădirea diferă foarte mult de celelalte realizări arhitectonice similare, precum casa Zambaccian, tocmai prin apelul abundent la formula de compromis dintre acest deja vechi, ce se construia înaintea Războiului, şi ceea ce devenise nou şi modern pentru oraş. În mod evident, proprietarii şi-au dorit o casă apropiată de ceea ce văzuseră în marile oraşe franceze căci, decupat, imobilul te trimite rapid spre bulevardele pariziene.
Pentru a intelege istoria casei Embiricos, este foarte important sa ne indreptam atentia asupra celor care au detinut-o si anume Leonidas si Mihail Embiricos. Acestia proveneau din insula Andros, din Grecia. Dupa infiintarea companiei maritime National Steam Navigation de catre cei doi, dat fiind contextual geopolitic European de la acea vreme, hotarasc sa-si mute afacerile la Braila, in 1912, unde unchiul Alcibiades controla comerţul cu cereale prin porturile Dunării şi importul de cărbune venit din minele galeze ale Marii Britanii.
Prima casa Embiricos este infiintata in Braila in 1912 si reprezinta o bijuterie a arhitecturii Belle Epoque din România şi fastul ei este, şi astăzi, aproape de neegalat. Familia Embiricos nu s-a sfiit niciodată să arate că au rămas patrioţi greci dar şi că, în acelaşi timp, respectă pământul pe care s-au aşezat cu traiul. Când a izbucnit Primul Război Balcanic, în toamna lui 1912, puţine luni după petrecerea de pomină din grădina brăileană, cei doi fraţi au pus la dispoziţia armatei Greciei nava „Macedonia”, pentru aprovizionare şi transportul rapid al trupelor. Şi Mihail, şi Leonidas Embiricos urmăreau cu atenţie, însă, concurenţa. Era limpede că Brăila pierdea teren rapid în faţa unui alt oraş, mai nou, mai modern, cu hoteluri de lux nemaiîntâlnite în Balcani, cu lume bogată care venea pentru toată vara în vilegiatură, locul unde diplomaţi din toată lumea veneau pentru băi şi înţelegeri secrete şi unde comerţul cu cereale şi petrol înflorea. Constanţa.
La 1 mai 1914, în cele mai bune perioade ale existenţei Constanţei, fraţii Embiricos inaugurau prima cursă transatlantică dintre Marea Neagră şi New York. Se făcea o escală, obligatorie, la Pireu şi încă una, dacă mai era nevoie, la Marsilia. Au ales vasul „Themistocles”, construit în 1889, de 16 000 de tone şi care putea atinge 16 noduri, adică fix vreo 15 zile de călătorie între Constanţa şi New York. Încă nu erau vize, paşapoartele se eliberau uşor pe la puzderia de consulate străine din vechea cetate a Tomisului şi, să nu uităm, mai erau câteva luni până când omenirea intra în Războiul Mondial. Linia transatlantică a fost marea lovitură a fraţilor Embiricos, la fel de mare precum exportul de cereale şi importul de cărbuni. Până în vara anului 1916, când România a intrat în război, în jur de 5000 de călători cumpărau anual bilete de la National Steam Navigation cu destinaţia New York. Adică, peste 80% dintre pasagerii din Europa de Sud- Est care alegeau să plece în S.U.A. În plus, la cererile Comisiei Europene a Dunării şi a comunităţilor diplomatice şi de afaceri, compania inaugurase, încă din sezonul estival 1911, curse regulate între Sulina şi Constanţa. Evident, fraţii s-au gândit că este momentul să mute sediul firmei de la Brăila la malul mării. Din păcate, însă, timpul n-a mai avut răbdare: în august 1916 România a intrat în război, în toamnă Constanţa a fost ocupată şi devastată şi puţini mai erau aceia care îşi mai permiteau, financiar, o biată călătorie pe calea ferată, darămite cu vaporul peste Atlantic.
În 1920, însă, cursele se reiau. Lumea îşi revenea greu, Constanţa repara rănile războiului şi anunţa o dezvoltare chiar şi mai accelerată decât aceea de pe vremea bătrânului Rege Carol I. Vaporului „Themistocles”, avariat şi el după intrarea Greciei în război (în vara anului 1917) i s-a alăturat o navă şi mai modernă, şi mai încăpătoare. „Regele Alexandru”, care purta numele nefericitului rege tânăr al Greciei, care a domnit între 1917 şi 1920, mort stupid în urma unei muşcături de maimuţă (unii, la Atena, îl acuzau de complot pe chiar Venizelos), avea 30.000 de tone şi putea atinge 18 noduri. Afacerile mergeau strună iar fraţii Embiricos, care între timp înfiinţaseră Banca Economiei Naţionale a Greciei (1918) şi conduceau, din 1916, Uniunea Constructorilor Greci de Nave, au găsit de cuviinţă că trebuie să îşi mute afacerile la Constanţa.
În 1940, Leonidas Embiricos a vândut clădirea către o bancă regională din Iaşi, Creditul Funciar Urban, care spera să câştige la Constanţa venituri mari din credite şi depozite pentru afacerile portuare. Nu mai era timp. A venit al Doilea Război Mondial, apoi, din vara anului 1944, ocupaţia sovietică a oraşului. Portul a fost închis comerţului, afacerile au fost izgonite încetul cu încetul iar instaurarea regimului comunist a pecetluit soarta unuia dintre cele mai frumoase monumente ale Constanţei şi ale uneia dintre cele mai răsunătoare afaceri de la malul mării. Naţionalizată în 1948, casa Embiricos a devenit în anul următor, pentru scurtă vreme, sediul Comandamentului Marinei Militare, iar apoi a fost abandonata. În prezent există un proiect pentru consolidare, restaurare și transformare a clădirii în centru de afaceri.