Sursa: Elena Vintilă
Actorul, eseistul, scriitorul şi regizorul de teatru Dan Puric s-a născut şi a petrecut o bună parte din anii copilăriei şi adolescenţei la Nehoiu, unde părinţii săi erau medici. A absolvit LiIceul de Arte Plastice Nicolae Tonitza din Bucureşti în 1978 ca zece ani mai târziu să absolve Institutul de Artă Teatrală şi Cinematrografică I.L Caragiale Bucureşti , clasa Prof. Dr. Univ. Dem Rădulescu.
Aşa cum spune în cartea sa Suflet românesc, familia a locuit la început „ în casa lui Răducanu unde plăteam chirie”. Casa despre care vorbeşte cu mult drag şi care a fost demolată de regimul comunist pe vremea când era în armată fusese primită de la doamna Vasiliu, soţia unui fost primar ca recompensă pentru îngrijirea pe care mama actorului o dăduse acestei doamne rămasă singură şi fară ajutor. Iată cum descrie actorul casa sa de suflet ,,casa cea nouă era mare, avea multe camere, etaj cu balcon, şi, mai ales , în spate un cerdac larg, ţărănesc, care vorbea de la sine de generozitatea sufletescă a celui ce o construise. Acolo, legat de sufletul ei primitor, mi-am petrecut cei mai frumoşi ani ai copilăriei şi adolescenţei.”
Are o prodigioasă carieră în teatru, mărturie fiind numeroasele premii şi discticţii printre care: Ordinul Naţional Steaua României în grad de cavaler, Crucea Casei Regale a României şi multe altele. A scris numeroase cărţi despre starea actuală a lucrurilor petrecute în lume dar mai ales în ţară, ţine conferinţe pe diverse teme de la politică la cultură unde sălile sunt pline. În multe scrieri ale sale vorbeşte despre copilărie, despre locurile în care s-a nascut şi a crescut, localitatea Nehoiu. Are un cult deosebit pentru părinţii lui , mai ales tatăl său, cunoscutul şi îndrăgitul, doctorul Puric. În localitatea Nehoiu dar şi în satele din jur nu este locuitor de o vârstă mai înaintată care să nu fi auzit de doctorul Puric. Era neobosit, mergea noapte şi zi, iarnă şi vară acolo unde era chemat şi era nevoie de ajutorul său. Iata ce spune fiul, actorul Dan Puric, despre tatăl său în cartea Suflet Românesc ,,Tata era atipic. Avea un fel socratic de a se apropia de pacient, dar cu atâta şarm încât boala, derutată , nu mai ştia ce caută acolo. Boala transforma oamenii în suferinţe, iar tata vindeca suferinţele cum putea şi le transforma înapoi în oameni. Iar oamenii aceia vindecaţi nu-l uitau niciodată.”