Sursa: Fișcuci Bogdan-Ștefan
Moșia pe care biserica a fost zidită a aparținut lui Diamandi Djuvara care, venind de pe meleagurile macedoneene, aderă la cauza lui Tudor Vladimirescu și la ideile sale revoluționare. Pentru aceasta, într-un final, este decapitat la Constantinopol împreună cu arnăuții pe care îi avea în subordine. Bucătarul arnăuților lui Diamandi Djuvara, dorind ca moșia să fie preluată de către un urmaș ,,pur sânge” de-al lui Diamandi, pleacă în Grecia să-l găsească pe fratele defunctului – Gheorghe Giuvara -, să-i mărturisească cele întâmplate cu fratele său și să-i predea moșia. Găsit de bucătar, Gheorghe Giuvara vine în Țara Românească, preia moșia și îi dă numele său – Giuvărăști. Reorganizează moșia și conacul boieresc, primește titlul boieresc de pitar și îi leagă pe țărani de pământ, oferindu-le anumite facilități.
Piatra de temelie a bisericii a fost pusă în anul 1848, la cererea lui Gheorghe Giuvara, pentru a satisface nevoile religioase ale comunității. A fost finalizată abia în anul 1857 și sființită doi ani mai târziu. Momentul sființirii nu a fost unul întâmplător – a fost sființită în momentul Unirii Principatelor Române. Sființirea bisericii a fost însemnată în cadrul unui act scris pe piele de căprioară tăbăcită și trimis la București. Acolo, însuși Alexandru Ioan Cuza a semnat actul. Biserica ridicată de Gheorghe Giuvara a purtat hramul Sfântul Gheorghe, după care a fost schimbat cu cel al Sfântului Nicolae din Mira Licheiei, Făcătorul de Minuni.
Biserica este construită în stil bizantin în formă de corabie, are 5 ferestre mari și este pardosită cu lespezi de piatră aduse de la munte. În fața bisericii, la 20 m distanță, este zidită o clopotniță unde ctitorul a așezat un clopot care, din păcate, în timpul războiului, a fost furat. Din fericire, dragostea de biserică i-a îndemnat pe credincioși să așeze un alt clopot, iar serviciul religios să continue. În curtea bisericii a existat și un vechi cimitir care a dispărut cu timpul.
Biserica a fost reparată în mai multe etape. O primă intervenție are loc în anul 1900, atunci când unul dintre moștenitori – Alexandru Plagiano – hotărăște că nivelul de degradare este inacceptabil. Următoarea reparație are loc în anul 1932, iar 30 de ani mai târziu are loc și repictarea sa, de către pictorul Ion Minulescu.
În anul 1942 biserica a fost afectată destul de rău de un cutremur, motiv pentru care i s-au făcut în interior suporți de lemn de salcâm de către paracliserul Gheorghe Gagiu, care era și meșter lemnar. În anul 1942 biserica este slujită de preotul paroh Nicolae Popescu, de către părintele Ilie Golgojan și de cântăreții Ilie Popescu și Eftenie Mareș. După moartea părintelui Nicolae Popescu, paroh a rămas Ilie Golgojan până în 1977, atunci când preot a venit Pană Leonida, transferat de la Mioveni.
Din păcate, în prezent biserica este părăsită de câțiva ani buni, iar viitorul nu pare a fi unul bun, situația fiind din ce în ce mai dificilă pentru frumoasa bisericuță dintre vii.
Este important să vedem și ce s-a întâmplat cu Gheorghe și cu deținătorii moșiei. După reformele lui Alexandru Ioan Cuza, Gheorghe Giuvara pleacă din Țara Românească, se mută la Viena unde rămâne până la finalul vieții. Moșia este preluată de trei dintre copiii săi – Cristudor, Iorgu și Nae – care păstrează moșia până în anul 1887, atunci când o vând Ecaterinei Barbu Știrbei, căsătorită Plagiano. Fiul acesteia – Alexandru Plagiano – a păstrat moșia până în 1919 – 1920 când a fost expropiat, iar terenurile au revenit țăranilor.
