Crucea Manafului – Breaza

Content
Gallery
Reviews

Sursa: Călător prin România

Între comunele Săhăteni și Năeni, pe un vechi drum frecventat de negustori în trecut, undeva ascunsă de vii, putem vedea Crucea Manafului. Aceasta este o cruce de piatră unică în țara noastră. Unicitatea sa constă în îmbinarea elementelor specifice creștinismului (personajele biblice) și pe cele ale islamului (elemente zoo și fitomorfe) sculptate chiar în piatră care o compune.

Crucea a fost ridicată în anul 1846, pe vremea domnitorului Gheorghe Dimitrie Bibescu și este considerată, conform istoricului Doina Ciobanu, ca fiind ultima cruce uriașă de piatră care se mai păstrează și cea mai mare din câte a existat. Ea are patru metri înălțime, are o grosime la bază de 64×43 centimetri și o greutate de șașe tone. Pe lângă elementele care se găsesc sculptate pe această cruce, ea prezintă unicitate și datorită celor patru stâlpi pătrați, înalți de 240 de centimetri și cu deschidere laterală de 153 centimetri, care se află în jurul ei și sunt ,,legați’’ între ei prin intermediul unui sistem ingenios. Ei sunt uniți în partea superioară printr-un sistem de arcade cioplite din câte un singur bloc de piatră. Din păcate, doi stâlpi au rămas legați între ei prin sistemul de arcade, unul a ramas singur, iar celălalt este căzut în iarbă.

Aflăm despre perioada construcției chiar de pe cruce, la fel și despre ctitori. Pe o parte a sa descoperim numele domnitorului Gheorghe Dimitrie Bibescu, iar pe altă parte aflăm că este ctitoria lui Ioan Postelnicu, fiul popii Costache Dinu Carjan, din Breaza, și cioplită de pietrarul Iordache Vrabie, din Bădeni, un sat din comuna Breaza.

Originea monumentului este intens dezbatută de specialiști. O parte a acestora sunt de părere că„7 aceasta cruce a fost comandata de Doamna Ghica din Tisău, însă crucea este numită ,,a Monahului’’, fapt care face trimitere la un negustor bogat al locului, un oarecare Ioniță Monahul, îndrăgostit de fata preotului Costache Dinu Carjan, al cărui nume apare pe cruce. Povestea de dragoste ne poartă în 1841 când, ajuns în Țara Românească din câmpia Anatoliei și dorind să ajungă în Moldova, acesta s-a îmbolnăvit grav de friguri. Acesta a găsit loc de cazare în satul Greceanca, la o rudă a preotului Costache Carjan. A plătit găzduire până în primăvară, când avea să se întoarcă din Moldova caravana pe care o părăsise din cauza bolii. Cum obiceiul femeilor de la ţară era ca iarna să-şi ia „lucrul” şi să meargă printre vecine şi pe la rude, aşa a ajuns şi Maria, fiica preotului Costache Cârjan, la rudele sale din Greceanca, gazdele lui Manaf Selim. Cei doi s-au îndrăgostiti şi, de dragul fetei, turcul s-a hotărât să să se boteze şi să devină creştin, să renunţe la negoţul lui şi să se stabilească alături de frumoasa Maria. Conform certificatului de botez ortodox, Selim avea în jur de 24 de ani iar după creştinare a primit numele de Gheorghe. Era un tânăr chipeş, întreprinzător, priceput comerciant şi bogat, care promitea mult. Cu toate împotrivirile părinţilor şi rudelor, cei doi şi-au unit destinele, la 23 aprilie 1844, iar fata a primit ca zestre o bucată de pământ la intersecţia Drumului Bătrânelor cu Drumul Bogdanului, unde a construit un han pentru cei ce treceau pe acele drumuri.

Supărat pe fiica sa, preotul Costache Dinu Cârjan împreună cu fiul său, postelnicul Ioniţă, a ridicat la marginea Drumului Mare vestita cruce care iniţial nu a avut baldachin. Din documentele găsite în arhivele vremii, se pare că după naşterea primului copil al lui Gheorghe şi al Mariei Manaf, o fată, botezată cu numele Dobra, cei doi, socrul şi ginerele, s-au împăcat, iar Gheorghe Manaf a luat decizia să împodobească, în memoria fiicei sale decedate, crucea socrului său cu un baldachin asemenea celor mai importante morminte din Anatolia. De aceea baldachinul poartă dubla amprentă a celor două religii care i-au marcat viaţa turcului Manaf şi reprezentate prin icoana Sfântului Gheorghe şi prin motive vegetale, specifice islamului.

Preotul Mihai Stănescu susţine că numele crucii, “a Manafului”, e dat din două motive. În primul rând, crede acesta, cel ce a contribuit la ridicarea baldachinului (stâlpilor şi coloanelor) s-a numit Manaf Selim/Gheorghe şi a fost ginerele preotului Costache Dinu Cârjan şi cumnatul postelnicului Ioniţă Cârjan, cei care au comandat construirea crucii. Apoi, susţine Stănescu, manaf, din turca veche (otomană), se traduce „monument”! Există şi astăzi în Turcia expresia: „Bir başka Manaf, Manaf yükseltmek” = ,,Un manaf ridică alt manaf”.

Lasă un comentariu