Sursa: Tereza Sinigalia – Repertoriul arhitecturii în Țara Românească 1600-1680 (text)
Manastirea Plaviceni mai este cunoscuta si sub denumirea de Manastirea Alunisul. Aceasta este o mănăstire de călugări cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, important monument arhitectonic din Țara Românească a epocii lui Matei Basarab, astăzi aflat în fază de reconstrucție.
Mănăstirea este menționată în numeroase acte ale secolelor XVII, XVIII și în catagrafiile din secolul al XIX-lea, aici fiind consemnat ca egumen Ieremia Cacavela, unul din mentorii domnitorului Moldovei, Dimitrie Cantemir. Lucrări de refacere au fost întreprinse probabil la sfârșitul secolului XVII sau la începutul celui următor, când au fost adăugate chliile și anexa situate pe zidul de sud al incintei. Frumoasa pisanie, păstrată intactă in situ, arată că lucrările de construcție au fost terminate în data de 2 mai 1648 pe moșiile și cu cheltuiala marelui vornic Dragomir Dobromirescul, fiul vestitului Dobromir, mare ban al Craiovei și a soției sale Elina, fiica lui Radu, clucerul din Brâncoveni, rudă cu voievodul Matei Basarab. Săpăturile arheologice indică faptul că lăcașul de cult ctitorit de Dragomir vornicul a fost ridicat peste o altă fundație de biserică probabil de lemn, cu absida altarului nedecroșată, aparținând veacului al XVI-lea. Într-unul din mormintele necropolei aparținând acestei prime faze, a fost găsită o monedă de argint, emisă de Maximilian al II-lea, împăratul romano-german, în anul 1573. La moartea ctitorului, în 1652, în lipsa urmașilor, mănăstirea este înzestrată cu toate averile acestuia, trecând în îngrijirea rudei sale Radu Crețulescu care avea moșii în zonă.
Aceasta este construită pe un plan treflat, specific arhitecturii mănăstirești a epocii când a fost ctitorită. Impunătoare și bine proporționată, are dimensiunile medii de 20,5 m lungime și 6,5 m lățime în dreptul absidelor laterale. În pronaos au fost dezgropate trei morminte cu criptă, probabil aparținând ctitorilor. Zidul ce despărțea naosul de pronaos este de masiv străpuns de o deschizătură. Pictura murală interioară, aflată și ea într-o stare deplorabilă, încă mai păstrează porțiuni din cea originală, atenția fiind atrasă de fresca votivă care, în urma studierii atente de către specialiști, surprinde un adevărat album genealogic al familiei ctitorului. Pe exterior, lăcașul de cult, era înconjurat de un brâu de cărămizi așezate în formă de dinți. Portalul intrării se remarcă printr-un ancadrament ornat cu o superbă decorație litică ce imită sculptura în lemn. Interesant este că pridvorul, astăzi dispărut în întregime, pare a fi contemporan cu biserica fapt neobișnuit pentru arhitectura acelei perioade.
Păstrat fragmentar, zidul de incintă urma un plan hexagonal. Accesul în complex se făcea printr-un impozant turn-clopotniță, situat pe mijlocul laturii scurte de sud-vest a incintei. Construcția, pe plan pătrat, avea trei nivele, ultimul fiind probabil destinat clopotelor. Pe latura de vest a incintei, în exterior, se localizează ruinele stăreției. Forma construcției este trapezoidală, având, pe fațada estică, ce da înspre curtea interioară a mănăstirii un volum care adăpostea gârliciul pivniței și posibil un foișor căruia îi era alipită scara de acces la nivelul de locuit. Pivnița era compartimentată în două nave lungi de stâlpii de susținere. În zona de sud a acesteia se se pare că ar fi existat și o a treia compartimentare cu ziduri pline. Chiliile au fost construite pe zidurile de nord și de sud, aceste din urmă având dimensiuni mai mari
În urma cutremurului din 1802 complexul este probabil dărâmat în întregime. Ulterior, în 1815 fresca este repictată și sunt executate câteva lucrări de refacere, însă este desființată ca manăstire căci, într-un act din 15 ianuarie 1820, apare ca biserică de mir metoh al bisericii Kretzulescu din București.
În anul 1926, vizitând zona, istoricul I.C. Filitti menționa că a găsit ” […] în stare de ruină zidurile înconjurătoare al mănăstirii de altă dată și biserica, frumos exemplar de biserică mare din vremea lui Matei vodă, rămasă fără geamuri, complet golită de mobilier, dar plină de moloz în urma recentei prăbușiri a turlei principale și gata a primi ploaia și zăpada. O priveliște jalnică.”
Din 1995 până în 2000, au loc mai multe campanii de săpături arheologice inițiate de Muzeul Județean Teleorman cu scopul de a pune la dispoziția proiectantului informații privind planimetria construcțiilor acum dispărute, împreună cu elemente de arhitectură de detaliu și ansamblu, semnificative pentru evidențierea etapei de construire a monumentului, nivelurile de călcare și relațiile cronologice dintre diferitele construcții ale ansamblului. Cu ocazia acestor campanii au fost întreprinse și lucrări de restaurare și reconsolidare. În anul 2002 aici se stabilesc cinci călugări în ideea de a reorganiza o viață monahală și a reclădi monumentul pentru a-l reda posterității.
În urmă cu aproximativ 10 ani, călugării dar și muncitorii de la această mănăstire, din pură întâmplare, au descoperit într-o groapă din curtea edificiului osemintele unui bărbat. Oseminte din care lipseau capul dar și clavicula și care erau învelite în straie domnești. ite surse menționează că un test ADN a fost efectuat, altele nu, însă teoria împinsă de către acești călugări este că aceste oseminte aparțin lui Mihai Viteazul, nimeni altul decât domnitorul Țării Românești. Argumentele inițiale care susţineau teoria potrivit căreia osemnitele ar fi aparţinut lui Mihai Viteazul erau legate de faptul că Mănăstirea Plăviceni a fost ridicată de Doamna Stanca, că hramul este al Arhanghelului Mihail, dar şi faptul că din schelet lipseau capul, clavicula și coastele, ceea ce corespundea modului cum a fost mutilat Voievodul în 1601, după cum a precizat părintele Teoctist Moldovanu, stareţul mănăstirii.
