Sophia D.A. Mavrodin

Sophia D.A. Mavrodin a fost una dintre primele alpiniste din țara noastră, dar care a avut un sfârșit trist.

  • Activitate

Ca si o pasiune foarte periculoasa, la inceputul secolului XX, au aparut tentative de ascensiuni montane in randul baietilor si fetelor, indiferent de statura lor, de situatia materiala sau de profesie. Lucrul acesta era, oarecum, de mirare pentru ca muntii nu erau asa de mult cercetati de turisti, iar putinii care se incumetau sa mearga la Caraiman sau Vf. Omul, erau cunoscuti precum ,,cai breji’’. Dar muntele nu-i îndurător de fel. Nici tinerețea, nici curiozitatea, nici curajul nu-l impresionează, și asta nu-i de ieri, de azi, ci de când lumea.

Una dintre primele alpiniste din țara noastră, Sophia D.A. Mavrodin, avea 28 de ani când a decis să facă o ascensiune așa cum mai făcuse de multe ori. Urcușul a fost, poate, la fel de greu sau la fel de ușor precum fuseseră și celelalte, vremea, poate, la fel de călduroasă sau la fel de rece ca și în alte dăți, iar stânca pe care s-a cățărat, la fel ca toate stâncile. Doar că în vârful ei își făcuse cuib un vultur. Sophia a zărit mai întâi ramurile groase de la baza cuibului, apoi pe cele mai subțiri, rânduite cu grijă de pasărea de pradă, iar curiozitatea a împins-o și mai sus pe stâncă, socotind poate că zburătoarea nu era acasă.

Din pacate, aceasta era in cuib, iar vazand alpinista, pasarea care era un vultur, a inceput sa scoata sunete amenintatoare si sa dea din aripi. Fata nu a putut sa se apere nici de vultur si nici sa se tina bine de stanca, motiv pentru care s-a prabusit in gol de pe creasta.

Tatăl ei a adus-o la București, și odată cu ea, a adus și stânca blestemată. Copleșit de durere, a pus oameni să-i dărâme vârful piatră cu piatră. Sculptorului Constantin Bălăcescu i-a dat sarcină grea: să clădească un monument funerar pentru biata, tânăra Sophia, lumina ochilor lui, stinsă prea devreme pentru totdeauna. Artistul a lucrat un an la monumentul pe care-l putem vedea în cimitirul Bellu, alături de alte capodopere a căror frumusețe e întrecută doar de amărăciunea poveștii din spatele fiecăreia. Povestea Sophiei se citește repede, printre lacrimi: un vultur și-a apărat stânca de o fată care nu știa să zboare. Între pasărea de pradă și silueta mlădie a Sophiei stă o plăcuță cu următoarea inscripție:

„Nu de moarte mă cutremur, ci de vecinicia ei, și teama de a nu vă mai putea vedea.”