Scarlat A. Cantacuzino (6 iunie 1874 – 8 august 1949) a fost poet, eseist și diplomat român. Face parte din „ramura ştiinţifico-culturală“ a Cantacuzinilor, fiind văr cu doctorul Ioan Cantacuzino. A fost diplomat de carieră şi poet simbolist de limbă franceză, prieten bun al lui Paul Valéry.
- Familie
Născut la București din magistratul Adolf Cantacuzino și soția sa Ecaterina (născută Iarca), a fost un descendent al familiei Cantacuzino, care avea o veche tradiție de activitate politică și culturală. Și neamul Iarca era de rezonanţă în epocă, deşi poate că de rang secundar – erau boieri de origine greacă, influenţi în Buzău şi Râmnicu Sărat, care s-au evidențiat în cercurile militare, diplomatice şi culturale româneşti. Cantacuzino s-a căsătorit cu Julietta, fiica lui Basile M. Missir, în 1912. În anul următor, i-a dedicat volumul „Amour de Juliette”. Fiica lor Armanda s-a născut la Paris la 1 septembrie 1913 și s-a căsătorit cu Constantin Roco în 1945. Ea a avut doi copii, Mihaela și Mihail, și doi nepoți, Constance Armanda Roco și Charles Roco.
- Studii
După ce a parcurs primele clase în Bucureşti, Scarlat Cantacuzino şi-a continuat studiile la Paris, a fost elev la colegiul Sainte-Barbe şi la liceul Louis-le-Grand din Paris, iar din 1893 s-a înscris la Facultatea de Drept a Universității din Paris. La finalizarea studiilor, a fost atras de diplomaţie, ca majoritatea tinerilor boieri, mai ales cu educaţie în străinătate.
- Activitate
Politica nu l-a interesat, considerând partidele politice organisme dedicate acelor contemporani care „nu regretă decât greşelile pe care nu au putut să le comită“. Diplomaţia se ocupa şi cu asta: cu repararea erorilor produse de activitatea guvernelor, cu facilitarea comunicării între naţiuni. Aşadar, Scarlat Cantacuzino a intrat în corpul diplomatic al Ministerului Afacerilor Externe din Bucureşti şi a parcurs toate treptele până ce a fost numit în post la legaţia română de la Paris, în 1905. Succesiv atașat, secretar și consilier la ambasadele României la Paris, Bruxelles și Haga, Cantacuzino a fost însărcinat cu afaceri al României la Paris în 1918, la sfârșitul Primului Război Mondial. S-a întors la București în 1922, lucrând ca ministru plenipotențiar la Ministerul de Externe, continuând în același timp să corespondeze cu alți scriitori.
A rămas, fără îndoială, de netăgăduit influenţa sa în construirea relaţiilor franco-române. Scarlat Cantacuzino a fost o piesă esenţială a diplomaţiei româneşti în preajma Marelui Război. Susţine şi scriitorul Henry Louis Dubly, în „Le Prince poète au Jardin des Lettres françaises“, făcând în acelaşi timp şi un rezumat al activităţii sale diplomatice: „La Paris, el a fost acel gardian vigilent care scrutează în depărtare şi care ştie să prevină furtunile şi consecinţele lor. Singurul său scop, pasiunea sa, erau de a face să fie cunoscută şi iubită în Franţa adevărata faţă a ţării sale, România şi să fie admirată acolo naţiunea franceză. El s-a străduit a concilia cu pacea justele revendicări ale patriei sale“.
Poet de limbă franceză, care a scris sub numele de Charles-Adolphe Cantacuzène, a publicat numeroase volume de poezii, eseuri și studii de istoria literară și a artei. A fost interesat în special de câteva figuri importante din secolul al XVIII-lea, precum Frederic cel Mare, al 7-lea prinț de Ligne și Antoine de Rivarol. Lucrările sale au apărut în „Mercure de France”, „Journal des Débats”, „Le Figaro” și „Le Manuscrit Autographe”. Atras de versurile lui Stéphane Mallarmé, care i-a devenit prieten, a publicat primul său volum, „Les sourires glacés”, la vârsta de 22 de ani, în 1896, la recomandarea acestuia din urmă. Aceasta și toate cele patruzeci și cinci de cărți ale lui ulterioare au fost scrise în franceză. Poezia sa, în stil simbolist, a fost lăudată de Mallarmé, Paul Valéry și Remy de Gourmont. Demonstrează erudiție și delicatețe în același timp, precum și o înțelegere remarcabilă a subtilităților limbii franceze. Contribuțiile poetice și diplomatice ale lui Charles-Adolphe Cantacuzène au dimensiuni europene. Postum, a fost tradus parţial de Ştefan Augustin Doinaş, dar a intrat şi în atenţia criticului Şerban Cioculescu, care aprecia că „dintre poeţii simbolişti români de limbă franceză, cel mai marcant desigur a fost Charles Adolphe Cantacuzène, care frecventase zilele de primire ale lui Stephane Mallarmé în rue de Rome şi-i primise acolada, sau, cum spunea Perpessicius, mirungerea. (…) L-am întrezărit pe rarul poet la anticariatele fraţilor Pach, «buchinând», ca pe cheiurile Senei. Mi-a părut un prestigios supravieţuitor al epocii care realizase «la douceur de vivre»“.
A fost un mare bibliofil, cărţile erau pasiunea lui. Biblioteca sa imensă cuprindea cărţi rare din secolele XVII-XVIII, cu autori precum Voltaire, Rivarol, Mallet du Pan, cărţi care aparţinuseră lui Gaston d’Orleans ori Prinţului de Ligne. Această dulce obsesie pentru cărţi, pe care şi-a păstrat-o până la sfârşitul vieţii, a fost şi cea care l-a măcinat, când totul a dispărut în flăcările lui 1949. Numai o mică parte dintre volume au fost salvate, fiind mutate pe la cunoscuţi, doar pentru că avea în gând să-şi reorganizeze biblioteca.
- Finalul vieții
În vara anului 1949, a primit înştiinţare de la noile autorităţi să elibereze spaţiul în cel mai scurt timp, să-și părăsească locuința plină de cărți. A murit pe 8 august 1949 în camera modestă de la subsol pe care o închiriase, la vârsta de 75 de ani, a murit de inimă rea, ştiindu-şi familia pe drumuri, agoniseala confiscată abuziv și cărțile strânse cu atâta trudă, arse.
În urma sa, îndurerat, prietenul său de la Paris, designerul de interior Jean Royère, om cu faimă internaţională, spunea: „El este nemuritor şi gloria sa nu va înceta să ne lumineze până la ultimul nostru suspin“.