Ludovic Antal s-a născut la 18 februarie 1924, în satul Butea din comuna Miclăuşeni și a decedat la 24 octombie 1970, în București. A fost un actor roman.
- Familie și studii
Ludovic Antal a fost un copil cu ochi mari şi melancolici, prevestind pe visătorul romantic, de o mare sensibilitate, candoare şi nobleţe interioară, un heruvim. Era fiul lui Anton Antal şi al Varvarei Anton Ghercă.
Între 1931-1936 urmează şcoala primară în satul natal. Vreme deun an studiază la seminarul din Hălăuceşti şi apoi continuă gimnaziul în aceeaşi localitate. Între 1941-1942, studiază la liceul comercial din Roman.
În 1942 pleacă la Bucureşti, unde îşi termină studiile liceale. Susţine examenul de admitere la Şcoala de ofiţeri de aviaţie, dar face hemoragie la proba de zbor. Doi ani e vânzător la o farmacie şi alţi doi, facturist la un depozit de medicamente.
În 1947 intră la facultetea care va da scenei româneşti un mare artist. El va colinda opoi teatrele: CFR, Naţional, Giuleşti, şi în ultimii 8 ani de viaţă, la Notara. Dar, în general, a fost privat de roluri care i-ar fi putut pune în valoare talentul, din cauza unor adversităţi politice şi profesionale de epocă. Însă Ludovic Antal va rămâne în amintirea marelui public românesc ca un inegalabil recitator. Interpretarea sa, în fond, era clasică şi firească.
- Activitate
Ceea ce fermeca era vocea lui tulburătoare, cu timbrul ei muzical, specific, inefabil, „ca bulboanele Siretului”, cum i-a zis un poet. Reflecţiile consemnate de el despre arta interpretării poeziei dovedesc talentul său aforistic şi ar putea, adunate, alcătui un studiu estetic de o mare fineţe. Spicuim câteva: „S-a rnumi recitare aducerea unei poezii, până atunci culcată într-o carte, la o verticală vie, deci la o stare de umblet, deci desprinderea poeziei de carte. Interpretarea artistică a unei poezii echivalează, cred, cu o analiză a ei”. „Nutresc credinţa că descoperirea cuvântului a conferit omului verticala, i-a inpus-o şi labele sale din faţă nu s-au mai numit labe, ci mâini sau aripi”. Actul recitării are pentru el o semnificaţie patriotică: slujind poezia, recitând-o, vreau să contribui la creşterea întru frumuseţe a limbii mele; recitând, îmi cinstesc şi-mi cânt ţara, neamul şi limba”. „Un om care iubeşte poezia nu poate face niciodată rapăn pe suflet. Cred că se poate vorbi chiar de o putere terapeutică a poeziei. Când vrei să-ţi speli gândurile, limba şi buzele de cuvinte josnice, recită o strofă din Eminescu”. „Atunci când îl bate gandul pe vreunul să scrie poezie politică, să-şi cerceteze mai întâi conştiinţa. Dacă nu-i cristal, să arunce pana la gunoi şi să lase ţara în pace”.
Securitatea l-a şicanat mereu, l-a reţinut cinci ani după gratii, ceea ce nu l-a înfricoşat să facă, în taină, cea dintâi imprimare, la Mănăstirea Putna, a „Doinei” lui Eminescu.