Dimitrie Ghica s-a nascut pe 31 mai 1816, la București, in Țara Românească si a murit pe 15 februarie 1897, la București, in România. Acesta a fost un politician român, ministru în varii guverne și prim-ministru al României din partea Partidului Conservator între 16 noiembrie 1868-27 ianuarie 1870. A ocupat și alte portofolii în alte guverne.
- Activitate
Atras de ideile înnoitoare ale vremii, Ghica susţine material Societatea studenţilor români de la Paris şi sprijină acţiuni ale Comitetului revoluţionar din Ţara Românească întreprinse la Constantinopol. În 1848, îmbolnăvindu-se de holeră, pleacă la Băile Vâlcele din Transilvania, unde îl prinde izbucnirea revoluţiei. Întors în Bucureşti (iulie 1848), Căimăcămia îl numeşte la 30 decembrie 1848 în Comisia de ajutorare a refugiaţilor transilvăneni, consilier la Curtea de Apel (1853), prefect al Poliţiei (1854-1857) şi primar al Bucureştiului (1857, reales de patru ori, până în 1861).
Ales deputat în Adunarea ad-hoc (1857) şi în Adunarea Electivă munteană (ianuarie 1859), se pronunţă pentru unire. Este numit preşedinte al Curţii de Apel Bucureşti. Face parte din guverne ale Ţării Româneşti: ministru al instrucţiunii publice (17 octombrie – 23 noiembrie 1860), ministru de finanţe (30 aprilie – 11 mai 1861), preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru de interne (19 iulie 1861 – 22 ianuarie 1862). Adept în plan politic al ideilor moderate, se numără printre liderii coaliţiei politice care l-a îndepărtat pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
În noul regim politic, Ghica este numit: ministru de interne (11 februarie – 10 mai 1866) şi membru al Constituantei din 1866, deputat (din 1866), preşedinte al Consiliului de miniştri (16 noiembrie 1868 – 27 ianuarie 1870), ministru al agriculturii, comerţului şi lucrărilor publice (16 noiembrie 1868 – 27 ianuarie 1870; ad-interim 16 noiembrie 1868 – 26 august 1869, 24-27 ianuarie 1870), ministru al afacerilor străine (16 noiembrie 1868 – 26 august 1869), ministru ad-interim la Justiţie (21-24 ianuarie 1870) şi ministru de interne (24-27 ianuarie 1870), preşedintele Adunării Deputaţilor (26 mai 1871 – 16 ianuarie 1875), 24 mai 1875 – 17 februarie 1876). Senator (din 1876), împreună cu V. Boerescu pune bazele, în acelaşi an, grupării politice de centru din jurul ziarului ,,Pressa”.
Se remarcă în calitatea de prim-efor al Eforiei spitalelor civile (1868-1889), (1896-1897), acţionând pentru reconstruirea Azilului Elena Doamna, ridicarea Băilor Eforie şi înfrumuseţarea oraşului Sinaia; preşedinte al Societăţii Române de Cruce Roşie (1876 – 1897). Moare la 15 februarie 1897, la Bucureşti.