Coca Farago (născută Ana-Virginia Farago), s-a nascut pe 01 august 1913, in Craiova si a murit pe 01 septembrie 1974. Aceasta a fost o poetă, prozatoare, traducătoare și autoare română de piese de teatru.
- Familie și studii
A fost fiica scriitoarei Elena Farago și a funcționarului bancar Francisc Farago. Începe să publice versuri la vârsta de șase ani, atrăgând atenția lui Lucian Blaga care o laudă într-un număr al revistei „Cuvântul” din iulie 1925. În 1940 s-a recăsătorit cu Geo Maican, actor și autor de scenarii teatrale, după un mariaj nefericit care s-a terminat prin divorț.
A fost educată într-un institut privat de fete, după care a urmat cursurile Conservatorului „Cornetti” din Craiova (1943), unde s-a specializat în arta dramatică. A urmat apoi școala de cadre a Sectorului de cultură și artă al municipiului București (1947-1949), după care a condus cenaclul literar al Consiliului sindical județean Ilfov.
- Activitate
A lucrat câțiva ani ca actriță la Craiova și, episodic, la Cernăuți, după care s-a mutat la București unde a apărut, alături de Tantzi Cocea, Lucia Demetrius și Emil Botta, în piesele teatrelor experimentale „Masca” și „Treisprezece și unu”, fondate la București de G. M. Zamfirescu. Dorind să scape de faima mamei sale, s-a angajat la Biroul de presă al Fundației Regale și la Ministerul Muncii, după care a lucrat ca instructor scenic la „Apărarea Patriotică”, pictor decorator, regizor de culise și îndrumător al unor cenacluri din București și județul Ilfov. A fost pictor scenograf la Teatrul Național din Craiova și la Teatrul Poporului din București (1945-1946). A ocupat diverse funcții în cadrul Uniunii Sindicatelor (1949-1952) și al altor instituții culturale bucureștene. A fost asistentă la Muzeul „K. Zambaccian”. A fost și cronicar dramatic : a comentat spectacole de Victor Ion Popa, Ion Sava, în publicații ca „Jurnalul” craiovean, Falanga ș.a.
A frecventat de timpuriu cenaclul Sburătorul, făcând parte – după afirmația lui lui George Călinescu – din „noua generație”. Nota romanțioasă, euforică a primelor poezii este însoțită de un anume fior anxios. Versurile adunate în volumul Poeme pentru singurătate sunt confesiuni lirice pline de sensibilitate, mărturii ale unei vibrante trăiri intime. Pentru cartea de versuri Poeme pentru singurătate i s-a atribuit un premiu al Societății Scriitorilor Români. Proza scriitoarei este de asemenea reflexivă, cu personaje bizare, oameni de prisos, sortiți singurătății. Vulturul albastru conține proze în care domină lirismul și tendințe psihologizante. În proza Vulturul albastru, considerată emblematică pentru acest volum, simbolul păsării de pradă este un avertisment ibsenian.